În dimineața aceea rece de noiembrie, Maria și cei doi copii ai săi au coborât din autobuzul vechi care îi adusese în centrul orașului. Veniseră de la aproape cincizeci de kilometri distanță, dintr-un sat mic uitat de lume, unde drumurile erau pline de gropi, iar casele păreau să se sprijine una pe alta pentru a nu cădea.
Maria își ținea băiețelul de mână, iar fetița mergea lângă ea cu ghiozdanul vechi în spate.
Nu veniseră să ceară nimic.
Nu veniseră să se plângă.
Veniseră doar pentru o programare importantă la spital.
Dar încă din primele minute au simțit privirile oamenilor.
Hainele lor erau curate, dar uzate.
Pantofii copiilor erau vechi.
Geaca Mariei fusese cusută de mai multe ori la mâneci.
Oamenii treceau pe lângă ei fără să-i observe.
Sau poate îi observau prea bine.
În fața unei cafenele elegante, un grup de persoane râdea și vorbea despre vacanțe și afaceri.
Când Maria s-a apropiat să întrebe unde se află o anumită stradă, nimeni nu i-a răspuns.
Unii au întors privirea.
Alții au continuat conversația ca și cum nu ar fi existat.
Fetița a tras-o ușor de mână.
O resto si pe aver rig
