În centrul golului se află atingerea — acel lucru pe care nimeni nu-l trece în calendar, dar a cărui absență modelează fiecare gest.
Lunile se scurg una în alta ca niște zile obișnuite. Din exterior, pare că nu lipsește nimic. În interior, însă, persistă o jenă discretă, asemenea unei pietricele uitate în pantof: nu te doboară, dar te obligă să pășești altfel. Nu e vorba de lipsa unui corp anume lângă ea, ci de absența acelei apropieri care spune, fără cuvinte: ești aici, cu mine. Atunci, gesturile minuscule capătă greutate: o secundă în plus într-o conversație, o privire care nu se grăbește, un mesaj care nu cere nimic, ci doar rămâne acolo.
O resto si pe aver rig
