…fratele meu vitreg.
Cel asupra căruia aruncasem mereu dispreț, băiatul pe care tatăl meu îl crescuse dintr-o legătură ascunsă, dar pe care eu nu-l recunoscusem niciodată ca fiind din familie. În mintea mea fusese mereu o pată de rușine: copilul sărac venit de la țară, fără maniere, fără viitor, o umbră pe care o ocoleam cu privirea.
Mi s-a tăiat respirația. Totul în jur a început să se clatine ușor, ca și cum podeaua ar fi alunecat de sub mine. Veselia nunții, râsetele, lăutarii cu vioara lor plină de foc, glasurile care se amestecau în curte — toate s-au depărtat, transformându-se într-un zgomot surd, ca într-un vis urât din care nu mă puteam trezi.
Și atunci a apărut mireasa. Antonia. Mai strălucitoare ca oricând. Rochia ei, simplă și albă, fără artificii, fără sclipici, avea o curățenie care bătea orice lux. Zâmbea cu ochii, iar lângă el — lângă bărbatul pe care eu îl considerasem mereu „nimeni” — părea acasă. Părea fericită cu adevărat.
În clipa aceea m-am simțit mic, mai mic decât m-am simțit vreodată. Toată aroganța mea, hainele scumpe, mașina cu care venisem să dau bine în ochii lumii… deodată nu mai valorau nimic. Se topeau în ridicol.
O resto si pe aver rig
