În dimineața eliberării, aerul de afară m-a lovit mai tare decât mă așteptam. Nu era libertatea însăși, ci tăcerea. Fără chei, fără pași grei în hol, fără voci care să-ți spună ce poți și ce nu poți face.
Mama mă aștepta la poartă. Ea a îmbătrânit. Umerii îi erau mai îngusti și mâinile aspre, dar ochii îi erau limpezi. M-a îmbrățișat fără să spună un cuvânt. Atunci am simțit, pentru prima dată, că nu pierdusem totul.
Nu am venit acasă. M-am dus direct la un mic birou închiriat pe numele unui prieten. Acolo mă aștepta o cutie. Avea toate copiile, toate declarațiile, toate e-mailurile tipărite și sortate. Le știam pe de rost.
În aceeași zi am depus o cerere de revizuire a hotărârii și o plângere penală pentru mărturie mincinoasă, fals și delapidare. Toate susținute de dovezi de nerefuzat. Nu cu povești. Nu cu lacrimi.
O resto si pe aver rig
