Am așteptat ani întregi ca ai mei copii și nepoți să-și mai aducă aminte că exist. Apoi am câștigat la loterie și, ca prin minune, toți au apărut la ușa mea, plini de zâmbete și inițiative. Pentru o singură seară, i-am lăsat să creadă că știu de ce i-am adunat pe toți la masă, că au ghicit motivul. S-au înșelat.
Primul telefon a venit la 6:17 dimineața, la o zi după câștig. Cafeaua încă picura în filtru, într-un ritm calm, iar eu țineam strâns cana veche, cea dăruită de fiul meu cu ani în urmă. Pe ea scria, cu litere care cândva străluceau, „Cea mai bună mamă din lume”. Era încă simbolul unor promisiuni simple, dar importante, pe care nu le uitasem.
Am privit ecranul atât de mult încât s-a stins. Punct luminos, apoi negru. Acel negru care spune tot fără să spună nimic. Așteptarea s-a așezat lângă mine pe masă, între aburul cafelei și liniștea bucătăriei.
Nu era Denise. Nu era Carla. Și nici Benjamin. Numele lor nu s-au aprins pe ecran, nu s-au așezat în dreptul inimii mele, acolo unde cândva apăreau repede, fără să trebuiască să-i chem.
O resto si pe aver rig
