…așezată pe podea, cu caietele împrăștiate ca un halou în jurul ei, iar băiatul pe marginea patului, mângâind corzile unei chitare vechi. Pe birou, o foaie mare, colorată cu marker, anunța simplu și clar: „Repetiție pentru serbare”.
Am rămas în prag cu mâna pe clanță, ca și cum hotarul dintre ușă și cameră ar fi fost și granița dintre frică și liniște. Inima îmi bătea în gât, grea, iar toate scenariile negre pe care le clădisem în minte s-au spulberat într-o clipă, ca un fum fără rost.
Fiica mea m-a zărit și a zâmbit larg, cu acea lumină pe care o știu de când a învățat să spună „mamă”. „Mamă, intră. Chiar aveam nevoie de tine.” Glasul ei era deschis, senin, fără urmă de vinovăție.
Am făcut câțiva pași, rușinată de gândurile mele pripite. Pe podea, versuri scrise de mână, șterse și rescrise, semne muzicale desenate stângaci, flori și contururi de idei. Nimic ascuns. Nimic nepotrivit. Doar doi copii care încercau să ridice ceva frumos din curajul lor mic și adevărat.
O resto si pe aver rig
