Mama m-a lăsat la un centru de copii când aveam doar șapte ani. Astăzi sunt judecătoare, iar când pășesc în sală, oamenii se ridică.
Și totuși, oricât de departe am ajuns, există o zi pe care nu am reușit niciodată să o șterg din minte.
Era frig, cerul plumburiu, iar eu mergeam lipită de mama, cu palma încleștată pe mâna ei până la durere. Puram o geacă prea subțire și cam scurtă, iar ea grăbea pasul, aproape fără cuvinte.
Din când în când îi priveam chipul, încercând să prind un semn: era supărată pe mine?
O resto si pe aver rig
