— Sau la noi, a adăugat Nadia. Avem o cameră liberă.
— Putem face cu schimbul, a propus Gabriela. Șase luni la mine, șase luni la Tania…
Ștefan a ridicat mâna.
Toți au tăcut.
— Eu nu plec de aici, a spus încet. Aici e mama voastră. Aici e casa pe care am construit-o. Aici îmi voi trăi și ultimii ani.
— Dar cum o să te descurci singur? Cine face focul? Cine aduce apă?
— Încă nu sunt o povară, a răspuns el. Am mâini. Am minte. Mă descurc.
Fiicele s-au privit între ele.
N-au mai insistat.
Au plecat.
Ștefan a rămas singur.
Făcea focul.
Aducea apă.
Repara gardul.
Și își vedea de viață.
Dar anii își cereau drepturile.
La șaptezeci și trei de ani nu mai putea despica lemne.
La șaptezeci și patru a început să uite unde își pune cheile.
La șaptezeci și cinci a căzut pe prispă și a rămas acolo aproape o oră, până când l-a văzut vecina.
Trebuia făcut ceva.
În toamna acelui an, în fața casei lui Ștefan a oprit un camion încărcat cu lemn.
În urma lui au venit două mașini.
Din ele au coborât toate cele opt fiice.
O resto si pe aver rig
