În clipa aia, toată lumea s-a oprit. Furculițele au rămas suspendate în aer, muzica s-a stins, iar florile din vazele de pe mese păreau că nici ele nu mai respiră.
Mihai o ținea pe Loredana de mână cu o fermitate pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Avea fața încordată, dar ochii îi erau clari, hotărâți.
„Vreau să spun ceva înainte să mai continue cineva cu comentarii de genul ăsta,” a rostit el, cu voce calmă, dar apăsată. „Rochia pe care o poartă soția mea este făcută de un copil care și-a pus sufletul în fiecare buclă de ață. Iar dacă cineva nu vede asta, atunci problema nu e a rochiei.”
Sala a izbucnit în aplauze. Loredana a încercat să-și tragă mâna, dar Mihai a ținut-o câteva secunde în plus, ca să fie clar că nu va permite nimănui să îl rănească pe Luca.
M-am uitat la Luca. Ștergea lacrimile cu dosul palmei, timid, dar în privirea lui apărea din nou o scânteie. A venit spre mine încet, parcă temându-se că lumea s-a prăbușit, dar când i-am întins brațele, a alergat în ele și m-a strâns de mijloc cu toată puterea lui.
O resto si pe aver rig
