Moartea tatălui meu n-a adus cu ea zgomot, ci o tăcere apăsătoare, greu de dus. Nu au fost crize de plâns sau reproșuri strigate. A fost o durere strânsă, incomodă, plină de lucruri nerostite și priviri care evitau adevărul. La citirea testamentului, aerul din cameră devenise aproape irespirabil.
Tata nu îi lăsase aproape nimic, material vorbind, soției lui.
Un foșnet a trecut prin încăpere. Cineva a tușit. O rudă a zâmbit stânjenit, ca și cum acel moment confirma o convingere veche: că ea fusese doar o prezență de împrumut, niciodată cu adevărat parte din familie.
O resto si pe aver rig
