Când o femeie alege sau ajunge să stea departe de atingere luni ori ani, lumea își vede de treabă, iar ea poartă un disconfort discret, ca un pietricel în pantof. Semnează e-mailuri, împarte îmbrățișări de seară copiilor, conduce ședințe, dar noaptea brațele își amintesc greutatea altui trup. Dorința nu urlă; e ca un radio lăsat pe fundal, o melodie căreia îi știe aproape versurile și care revine când spală vasele sau așteaptă la semafor.
O resto si pe aver rig
