Am tras ușa după mine cât de încet am putut și am coborât scările cu inima bubuindu-mi în tâmple. Aerul nopții m-a izbit în față — rece, aspru, dar curat, ca un duș pentru gânduri. Parcarea era aproape pustie, luminată de un singur bec care pâlpâia neregulat, lăsând umbre lungi pe asfalt. Am pus gențile în portbagaj cu mișcări rapide, aproape mecanice, apoi m-am întors după copii.
Matei a fost primul care a deschis ochii. M-a privit buimac, cu genele grele de somn, și a șoptit cu vocea aceea mică pe care o cunosc prea bine.
— Mami… plecăm undeva?
L-am cuprins strâns, cât să simt că respirația i se așază, și m-am forțat să vorbesc clar, fără tremur.
— Da, puiule. Plecăm într-un loc sigur.
O resto si pe aver rig
