Mărturia unei vieți retrăite la bătrânețe
La 73 de ani, după decenii în care am slujit ca asistentă medicală și după ce am acceptat tacit că unele iubiri rămân doar amintiri, m‑am întors în satul copilăriei. Pensia nu acoperea chiria, aşa că am scos din sertar vechea legitimaţie, mi‑am cumpărat un uniform nou şi m‑am întors la spitalul local. Nu m‑am căsătorit niciodată şi nu am avut copii. Au existat bărbaţi buni de‑a lungul anilor, dar nimeni nu a ocupat locul pe care‑l păstra în inima mea pentru Thomas.
Reîntâlnirea din camera 220 şi decizia neaşteptată
Thomas şi cu mine aveam câte 17 ani când drumurile ni s‑au despărţit: eu am plecat la facultate, el a rămas la magazinul tatălui. În staţia de autocar m‑a rugat să nu plec; i‑am spus că şansa mea e prea preţioasă. Timp de 56 de ani nu‑i mai rostisem numele.
Aceea dimineaţă, în timp ce împingeam targa pe coridor, am citit numele pe fişa unei camere: Thomas. L‑am privit; era mai slab, paloare pe chip, boala îi schimbase trupul, dar ochii erau aceiaşi. A zâmbit cum parcă m‑ar fi aşteptat toţi anii.
O resto si pe aver rig
