„Sub podeaua atelierului vechi din spatele casei e tot ceea ce n-am îndrăznit să las în testament.”
Am recitit rândul de trei ori, ca și cum sensul s-ar fi putut schimba dacă îl țineam mai mult cu privirea.
Mâinile îmi tremurau pe marginea foii.
Avocatul încă stătea în prag.
— Știa că aveți nevoie de timp, a rostit în șoaptă. Mi-a cerut să nu vă însoțesc.
Am ridicat ochii spre el.
— Și ce e acolo?
A clătinat din cap.
— Nu știu. Nici n-am avut voie să întreb.
După ce a plecat, am rămas singur în bucătărie, cu cutia metalică așezată pe masă și cu senzația stranie că doamna Radu încă îmi vorbea, de undeva între rânduri.
Atelierul era în spatele casei ei. O odaie mică în care ținea unelte vechi, ghivece și tot felul de lucruri pe care nu se îndura să le arunce.
Aveam încă cheia.
Am pornit într-acolo, înainte ca fundația să trimită pe cineva pentru inventariere.
Înăuntru mirosea a lemn bătrân și a lavandă.
Podeaua scârțâia la fiecare pas.
Am zărit repede locul despre care scria. O scândură părea schimbată mai recent decât restul.
Cu o șurubelniță ruginită am desfăcut, cu răbdare, cuiele și am ridicat bucata de lemn.
Dedesubt, o cutie metalică mai mare aștepta cuminte, ascunsă de ani.
Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape că mă durea în piept.
Când am deschis capacul, am văzut întâi un teanc de scrisori legate cu o panglică albastră.
Sub ele, acte.
Extrase de cont.
Documente.
Și un dosar gros pe care era scris numele meu.
M-am lăsat jos, direct pe podea.
Prima scrisoare era pentru mine.
O resto si pe aver rig
