…A fugit desculță prin curtea mare, fără să se uite înapoi.
Inima îi bătea atât de tare încât simțea că o să-i spargă pieptul. Aerul rece al dimineții îi tăia respirația, dar nu se oprea.
În noaptea aceea nu fusese vorba de tandrețe.
Nici de apropiere.
Când a intrat în dormitor, el nu părea un om bolnav. Stătea drept, cu ochii limpezi și vocea fermă. Iar când ea, tremurând, a întrebat despre tratamente, despre medici, despre analize, el a zâmbit.
Un zâmbet rece.
— Nu sunt bolnav, i-a spus simplu. Dar aveam nevoie de o soție ascultătoare.
Fata a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
Totul fusese o minciună.
Nu exista niciun diagnostic. Niciun an rămas. Fusese doar o poveste bine spusă, ca s-o împingă la un „da” spus din disperare.
O resto si pe aver rig