Înmormântarea tatălui meu era o zi pe care nu mi-o imaginasem niciodată atât de grea. Printre fețele cunoscute ale rudelor și ale vecinilor de o viață, am zărit-o – o femeie necunoscută, la marginea cortegiului, plângând în tăcere, fără să cunoască pe nimeni. Ceea ce mi-a spus câteva ore mai târziu a schimbat pentru totdeauna felul în care îl privesc pe tatăl meu.
Îmi amintesc că plouase ușor în dimineața aceea. Un fel de ploaie fină, aproape invizibilă, care nu uda cu adevărat, dar lăsa pe obraji o răceală de care nu te puteai apăra. Stăteam în fața bisericii și priveam cum vin oamenii, unul câte unul, toți cu aceleași fețe încremenite în durere. Rude pe care nu le mai văzusem de ani de zile, vecini din copilăria mea, foști colegi de muncă ai tatălui meu. Îi cunoșteam pe aproape toți.
O resto si pe aver rig
