Era aproape miezul nopții când am descoperit profilul soțului meu pe un site de întâlniri.
Stăteam singură în dormitor, cu telefonul în mână și cu lumina stinsă. Adrian era în sufragerie, unde citea aproape în fiecare seară înainte să adoarmă. Îl auzeam întorcând paginile cărții, iar sunetul acela familiar îmi oferea, de obicei, liniște.
În noaptea aceea, însă, nimic nu mai părea liniștitor.
Nu intrasem pe site ca să-l verific. Nici măcar nu bănuiam că ar putea exista ( găsește noutățile pe oi.ro ) o altă femeie. Ajunsesem acolo din întâmplare, după ce apăsasem pe o reclamă apărută în timp ce citeam un articol.
Am derulat fără interes printre câteva profiluri.
Apoi i-am văzut fotografia.
Pentru câteva secunde, am crezut că oboseala îmi joacă feste. Am mărit imaginea și am apropiat telefonul de ochi.
Era Adrian.
Soțul meu.
Bărbatul cu care eram căsătorită de 12 ani.
Fotografia fusese făcută în curtea casei noastre. Purta cămașa albastră pe care i-o cumpărasem de ziua lui și zâmbea exact așa cum zâmbea când încerca să pară relaxat în fața aparatului foto.
Sub imagine apărea numele lui adevărat.
Vârsta lui.
Orașul nostru.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
La început, am încercat să găsesc explicații care să mă protejeze de adevăr. Poate cineva îi furase fotografia. Poate era un profil fals. Poate un coleg îi făcuse o glumă proastă.
Apoi am început să citesc descrierea.
Scria că îi plăceau romanele polițiste, cafeaua amară și plimbările făcute dimineața devreme. Menționa chiar și obiceiul lui de a pregăti clătite duminica, deși aproape întotdeauna ardea prima porție.
Detaliul acela mi-a distrus ultima urmă de speranță.
Gluma despre clătite era a noastră.
Nu o putea cunoaște un străin.
Profilul îi aparținea.
În ultimii doi ani nu mă mai simțisem femeia cu care se căsătorise
Am rămas cu telefonul în mână, încercând să respir normal.
În cei 12 ani de căsnicie, eu și Adrian trecuserăm prin multe. Avuseserăm probleme financiare, pierduserăm oameni dragi și ne mutaserăm de trei ori. Nu fuseserăm un cuplu perfect, dar crezusem întotdeauna că suntem unul sincer.
Ultimii doi ani ne schimbaseră însă profund.
Totul începuse cu un diagnostic pe care nu eram pregătită să-l primesc. Urmaseră tratamente, două intervenții chirurgicale și luni întregi de recuperare.
Corpul meu nu mai era același.
Nici eu nu mai eram aceeași.
Înainte de boală, eram o femeie activă. Îmi plăcea să mă îmbrac frumos, să ies cu prietenele și să fac planuri pentru fiecare sfârșit de săptămână. După tratamente, ajunsesem să-mi petrec multe zile în pijama, fără energie și fără dorința de a mă privi în oglindă.
Părul mi se subțiase. Fața mea părea mereu obosită. Aveam cicatrici pe care încercam să le ascund chiar și de soțul meu.
Adrian îmi spunea că sunt frumoasă.
Eu nu-l credeam.
Îmi spunea că mă iubește.
Eu eram convinsă că o spune din datorie.
De multe ori îl surprindeam privindu-mă și îmi imaginam că îi este milă de mine. Dacă mă ajuta să mă ridic din pat, mă simțeam vinovată. Dacă îmi pregătea mâncarea sau îmi aducea medicamentele, îmi ceream scuze.
— Nu mai trebuie să spui asta, îmi repeta el.
— Ce anume?
— Că îți pare rău. Nu ai făcut nimic greșit.
Dar eu simțeam că devenisem o povară.
Începusem să mă tem că, într-o zi, Adrian se va sătura. Că va întâlni o femeie sănătoasă, veselă și lipsită de toate problemele pe care le adusesem eu în casa noastră.
O resto si pe aver rig
