Timp de cincisprezece zile am fost imobilizat în patul de spital, după accidentul de mașină — cincisprezece zile lungi care s-au topit una în cealaltă sub lumina rece a neoanelor și pe fundalul bețișorului ritmic al aparatelor. Zilele se contopiseră într-un lung anotimp al albului steril și al pauzelor dintre bătăile electronice, fără început clar și fără sfârșit bine definit.
Corpul meu era rănit în feluri pe care încă nu le pricepeam pe deplin; fiecare mișcare venea cu un preț, fiecare respirare părea atent măsurată în funcție de durerea care pulsa sub piele. Mușchii nu-mi ascultau mereu poruncile, iar o parte din mine se simțea distanțată, ca și cum aș privi dintr-o altă cameră cu jaluzele trase. Vocile din jurul meu pătrundeau ca printr-un zid moale de vată — familia, asistentele, străini — toate transformate într-un zumzet neclar.
O resto si pe aver rig
