Mirela a ezitat.

Doar o secundă. A fost suficient. Culoarea i-a dispărut din obraji pe măsură ce imaginea rula.

„Nu e ce pare…”, a început ea, dar vocea i s-a stins.

Pentru că de data asta, nu mai era nimic de explicat.

Andrei s-a uitat în jur. La rude. La prieteni. La oamenii care veniseră să-i fie aproape.

Și pentru prima dată, a părut mic.

„Îmi pare rău…”, a spus el încet, dar nu era clar cui.

Mirela a făcut un pas spre el.

„Putem vorbi după—”

„Nu”, a tăiat el scurt.

Apoi, în fața tuturor, a lăsat telefonul să cadă în buzunar și s-a întors spre ieșire.

Alerga. Nu după mireasă. Ci după adevăr.

Când a ajuns afară, eu încă eram acolo, sprijinită de mașină. Nu plecasem. Știam că va veni.

O resto si pe aver rig