Nu a avut ce să mai răspundă.
A plecat în aceeași seară.
Fără scuze.
Fără explicații.
Dar nici nu mai aveam nevoie de ele.
Pentru că, în sfârșit, aveam adevărul.
Și pe el.
Într-o duminică dimineață, stăteam amândoi la masă, cu cafeaua în față.
Lumina intra pe geam, liniștită.
„Știi ceva?” a spus Andrei, zâmbind ușor. „Cred că putem recupera.”
L-am privit.
„Nu tot,” a adăugat. „Dar suficient.”
Am zâmbit printre lacrimi.
Și pentru prima dată după 21 de ani…
am simțit că viața mea nu mai e o poveste pierdută.
Ci una care, în sfârșit, începe cu adevărat.
O resto si pe aver rig
