Într-o curte care nu părea, la început, mai mare decât o batistă întinsă la soare, Dumitru și Elena au făcut ceea ce mulți ar fi numit imposibil: au crescut o grădină întreagă acolo unde alții ar fi văzut doar câteva straturi înghesuite, un petic de pământ obosit și prea puțin loc pentru visuri mari.
Casa lor stătea la marginea satului, cu prispa joasă, cu o vie bătrână agățată de streașină și cu dimineți în care cocoșii vecinilor cântau înainte ca lumina să se ridice peste garduri. Dumitru trecuse de mult de vârsta la care omul mai sapă din zori până-n seară, iar Elena nu mai putea căra găleți grele ca odinioară. Dar amândoi aveau o încăpățânare blândă, de oameni obișnuiți cu pământul: nu voiau să lase curtea pustie.
O resto si pe aver rig
