Maria strânse microfonul cu ambele mâini.
Pentru o clipă părea copleșită de emoție.
Apoi vocea ei, clară și hotărâtă, a răsunat în toată sala.
— Înainte să primim orice dar, credem că oamenii trebuie să cunoască adevărul.
Alina clipi, surprinsă.
— Maria, draga mea…
— Nu, vă rog. Acum este rândul nostru să vorbim.
Sala se făcuse atât de tăcută încât se auzea zumzetul instalației de aer condiționat.
Sofia făcu un pas înainte, luând locul cu o siguranță pe care nu o manifestase de obicei.
— Toată viața noastră am auzit o singură poveste despre mama noastră. Nu de la tata. El niciodată nu a vorbit urât despre ea.
Am simțit un nod în gât.
Sofia continuă, vocea ei rămânând calmă, dar încărcată de ceva ce aproape putea fi atins.
— Ne-a spus doar că fiecare om își face propriile alegeri și că trebuie să învățăm să trăim fără ură.
Alina încerca să zâmbească, însă gestul îi devenea din ce în ce mai forțat.
— Fetele mele, eu am venit aici să repar…
— Să repari ce? întrebă Maria, cu o voce care ceru răspuns.
Întrebarea plutea în aer, nemișcată.
— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun
O resto si pe aver rig
