Îi cunoșteam ritmul. Îi știam colegii, poveștile de după, fotografiile din anii trecuți, mesele lungi, luminile calde și ringul de dans improvizat undeva între râsete și pahare ridicate. Petrecerea firmei era, pentru el, un ritual anual aproape previzibil. Aceleași glume, aceleași grupuri, aceeași promisiune că nu va sta mult și că, la final, se va întoarce acasă cu zâmbetul acela obosit, dar liniștit.
Și totuși, anul acesta ceva mă apăsa pe piept.
Nu era gelozie. Cel puțin, nu așa o numeam eu. Nu era nici frică în forma ei clară, cu margini ascuțite. Era mai degrabă o neliniște mică, persistentă, ca o bătaie îndepărtată de toacă, care se auzea undeva în fundalul gândurilor mele. O simțeam fără să o pot explica. Un fel de presimțire lipicioasă, care nu pleca oricât încercam să-mi spun că exagerez.
Mă uitam la el cum se pregătea și încercam să par normală.
Își potrivea cămașa, își încheia nasturii, își aranja sacoul cu siguranța unui om care știe exact cum va decurge seara: câteva ore printre colegi, muzică, glume, mâncare, discuții și apoi întoarcerea acasă. Pentru el, era simplu. Pentru mine, ceva nu se așeza.
O resto si pe aver rig
