Primul care a ieșit din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.
Se mișca încet, cu pași mici, nesiguri, ca și cum fiecare atingere a pământului îi cerea un efort pe care trupul lui abia îl mai putea duce. Avea privirea tulbure, pielea palidă și un fel de teamă adâncă în ochi, de parcă lumina nu era pentru el o salvare, ci o amenințare necunoscută.
Pentru o clipă, salvatorii au crezut că este unul dintre profesorii dispăruți.
Apoi bărbatul a rostit, cu o voce stinsă:
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
Toți au amuțit.
Omul din fața lor părea trecut de cincizeci de ani, dar în mintea lui timpul rămăsese blocat în 1989.
După el au început să apară și ceilalți. Unul câte unul, ieșeau din tunel ca niște umbre desprinse dintr-o lume subterană. Erau slabi, palizi, cu trupurile firave, acoperiți cu haine făcute din resturi vechi de materiale, petice cusute stângaci, pături rupte transformate în veșminte.
O resto si pe aver rig
