Ca să nu înnebunesc, pun cap la cap momentele — de la primul gest mărunt până la vorbele care au deschis ușa spre o realitate pe care nu o bănuiam.
Era după apus. În aer plutea acea ora albastră care estompează sunetele și netezește colțurile zilei. Terminam vasele, cu mâinile încălzite de apă, și ștergeam mecanic blatul, cu mintea suspendată undeva între „to do”-ul de mâine și oboseala de azi. Nimic ieșit din comun, doar rutina de mijloc de săptămână.
Seara liniștită care a schimbat totul
Atunci s-a auzit o bătaie în ușă. Nu era bătutul hotărât de „sunt aici”, ci unul șovăielnic, ca și cum zgomotul ar fi putut supăra pe cineva. Am simțit instant un nod în stomac. Când am deschis, pe prag era vecina de la două case distanță, din casa gri. Abia ne cunoșteam — nu eram prietene, mai mult ne salutam în treacăt — dar privirea ei, apăsată și neliniștită, mi-a spus că nu venise pentru un schimb de rețete.
O resto si pe aver rig
