N-am apucat să rostesc nimic.
Rodica a pășit încet, măsurat, parcă dorind să prelungească clipa. Ochii ei mă percheziționau din cap până-n picioare, dar nu cu grijă — cu dispreț.
„Iar ai întârziat”, a spus, tăiosă.
Am făcut din umeri, încercând să par obosită, la fel cum o făcea Violeta de obicei.
„Am avut treabă.”
Abia terminasem replica când palma a venit brusc. Nu a fost o lovitură cruntă, dar a fost suficientă ca să-mi confirme toate cuvintele surorii mele. M-am menținut în picioare și nu am scos niciun zgomot.
În interior însă, sângele îmi clocotea.
O resto si pe aver rig