Tatăl meu nu mai zâmbea; în locul satisfacției lui obișnuite se citise o confuzie tăcută.
Fragmente dintr-o poveste personală
Am pășit hotărâtă spre altar, convinsă că nu voi juca rolul pe care alții îl așteptau de la mine. Emanuel m-a întâmpinat cu ochii umezi, nu de milă, ci plini de admirație. Când i-am atins mâna, mi-a spus: „Ești cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut-o vreodată.”
Exact în acel moment ușile s-au deschis din nou. Un bărbat în vârstă, bine îmbrăcat, a intrat însoțit de două persoane. Am recunoscut imediat figura: generalul Dumitrescu, fostul meu comandant, o prezență respectată în mediul militar. Murmurul din sală a crescut, iar el a mers drept spre primele rânduri, oprindu-se lângă tatăl meu.
O resto si pe aver rig
