În acea zi, nu era nimic spectaculos în aer. Doar o lumină caldă de după-amiază și liniștea aceea specifică momentelor în care viața pare că își ține respirația.
El purta un sacou roșu, ales parcă nu pentru eleganță, ci pentru bucuria pe care încerca să o ascundă în interior.
Ea stătea lângă el, cu o mână sprijinită instinctiv pe burtica rotundă, ca și cum acolo ar fi fost deja toată lumea ei.
Și totuși, în acea fotografie simplă, se ascundea o poveste mult mai mare decât zâmbetele lor.
O poveste despre așteptare, frică, speranță și o minune care nu vine niciodată la timp… dar vine exact când trebuie.
Înainte de zâmbet a fost tăcerea
Nu mulți știau prin ce trecuseră cei doi înainte de acest moment.
Ani întregi de încercări, de drumuri la medici, de analize care nu aduceau răspunsuri, ci doar mai multe întrebări.
Ea învățase să zâmbească în public, chiar și atunci când în interiorul ei se rupea ceva de fiecare dată când vedea un cărucior pe stradă.
El învățase să fie puternic pentru amândoi, deși uneori, în tăcerea nopții, se întreba dacă visul lor va rămâne doar un vis.
Dar nu s-au lăsat.
Pentru că iubirea lor nu era una care se oprește la ușile durerii.
O resto si pe aver rig
