Andrei își arcuise sprâncenele și lăsase să-i înflorească pe buze un zâmbet ironic, ca și cum totul i s-ar fi părut o scenă în care el rămânea, ca de obicei, stăpânul situației.
„Atunci ce vrei?”
Elena îl privi câteva clipe fără să scoată un cuvânt. În biroul rece, numai ploaia care bătea în ferestre și murmurul constant al aerului condiționat rupeau tăcerea.
Apoi ea apucă stiloul, trase câteva semnături ferme și împinse, calm, dosarul spre avocat. Nici un gest în plus, nicio ezitare.
Totul se terminase.
Cel puțin, aceasta era convingerea lui Andrei.
Bianca își îndesă telefonul în geantă, făcu un pas în față și se ridică prima, ca și cum ar fi bifat o formalitate enervantă.
„În sfârșit. Putem să scăpăm de drama asta.”
Andrei își netezi manșeta cămășii, își înălță bărbia și se întoarse către Elena cu acel aer superior care o lovise, an după an, în același loc dureros.
„Sincer, ar trebui să-mi mulțumești. Fără mine, ai fi rămas toată viața la mesele alea din restaurant.”
Elena nu spuse nimic.
Tocmai tăcerea ei îl irita.
Nu plângea.
Nu se ruga.
Nu ridica vocea și nu făcea scandal.
O resto si pe aver rig
