Alex a încremenit când m-a văzut zâmbind, ca și cum un detaliu mic i-ar fi stricat întreaga socoteală. Zâmbetul meu nu era triumfător, doar liniștit, ca după o hotărâre pe care ai întors-o pe toate fețele până n-a mai rămas nimic de adăugat.
— Ce este atât de amuzant?
Întrebarea a venit scurt, iritat, ca o sârmă întinsă la maximum.
— Faptul că ai venit prea târziu.
— Despre ce vorbești?
Am închis dosarul cu un gest calm și i l-am împins înapoi pe masă, ca pe un joc pe care nu mai aveam de gând să-l joc după regulile altcuiva. Hârtia a foșnit ușor, iar liniștea care a urmat a făcut gestul și mai apăsat.
— Ferma nu mai este a mea.
Fața lui s-a albit într-o clipă, ca și cum cineva ar fi stins lumina în spatele ochilor lui. A clătinat din cap, incapabil să proceseze.
— Minți.
— Nu.
— Nu ai fi făcut asta.
— Ba da.
O resto si pe aver rig
