O liniște care durea.
Nu m-am îndreptat spre cartierul rezidențial în care locuiam cu Radu. Nu spre vila trecută pe firmă. Nu spre poarta cu interfon pe care scria „Familia Popa”.
Am oprit un taxi.
— Unde mergem, doamnă? m-a întrebat șoferul.
I-am rostit adresa din Primăverii. Apartamentul pe care îl cumpărasem acum trei ani, pe numele meu. Singurul loc în care simțeam că pot fi în siguranță.
Când am tras ușa după mine, am avut pentru prima dată senzația clară că pot respira.
Mi-am așezat copiii în pătuț. Le-am mângâiat obrajii moi și i-am privit mult. Ei nu știau de funcții, de imagine sau de rușine. Pentru ei conta doar că mama e acolo.
Telefonul a vibrat din nou.
„Elena, răspunde. Nu funcționează cardurile firmei. Ce-ai făcut?”
Am zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
Toate cardurile erau legate de contul principal. Contul meu. Compania fusese înființată pe o societate-paravan, iar eu eram asociatul majoritar. Radu fusese doar imaginea. Omul scos la înaintare.
O resto si pe aver rig
