Am apăsat butonul și am legat sunetul din casă la difuzoarele de la poartă.
Mi-am auzit vocea curată, fără urmă de tremur.
„Acum o să vă arăt ceva.”
Pe ecranul telefonului am deschis filmarea din birou.
Se vedea limpede: Sergiu, în picioare, cu dosarul desfăcut în față. Și, peste imagine, i se auzea vocea.
„Dacă semnează aici, putem face trecerea pe amândoi… mama a zis că e mai sigur așa.”
A urmat o altă înregistrare.
Ofelia, în bucătărie, cu telefonul la ureche:
„După ce rezolvăm cu actele, o să vedem cum o convingem să plece. Tinerii își găsesc ei altceva.”
La poartă s-a auzit o lovitură scurtă: cineva a scăpat o tavă.
Și, brusc, s-a lăsat o liniște densă.
Am continuat fără să grăbesc nimic.
„Ați venit la zi de naștere… dar, de fapt, plănuiați să sărbătoriți ceva ce nu vă aparține.”
Mătușile au început să murmure. Una dintre ele a aruncat o privire tăioasă spre Ofelia.
O resto si pe aver rig
