Doar m-a privit, iar în ochii ei s-au amestecat teama, vinovăția și nedumerirea. Nu era reacția pe care o imaginasem. M-a dezarmat complet.
Nu căutam scandal. Nu aveam chef să ridic tonul. Voiam doar adevărul. I-am propus să vorbim undeva ferite de urechi. Am coborât la o cafenea mică, la colțul străzii. Pe drum, tăcerea dintre noi a spus tot ce era de spus. Pașii apăsați povesteau în locul nostru.
Când ne-am așezat, i-am văzut degetele tremurând pe marginea ceștii. Și totuși, prima care a spart liniștea a fost ea.
„Doamnă… eu nu știam că e căsătorit.”
Am simțit, pe rând, cum mă ia cu râs, cu plâns, cum mă împinge un impuls să răstorn masa. Nu mai știam ce cred. Dar, pe măsură ce o ascultam cum povestea despre „singurătatea lui”, despre „cât muncește” și „cum nu-l înțelege nimeni”, în mine se contura o înțelegere mai înfricoșătoare decât trădarea: Alexandru era un actor impecabil. Știa la milimetru ce să spună ca să pară victimă, dorit și crezut.
Și totuși, în glasul ei nu era nici urmă de cruzime. Nici aroganță, nici triumf. Doar durere. O durere atât de asemănătoare cu a mea, încât m-a usturat.
O resto si pe aver rig
