Mi-am propus să fiu prezentă, dar nu entuziasmată. Să văd, pur și simplu, ce se întâmplă.
A apărut cu flori. Nu cu un buchet smuls în grabă de pe drum, ci cu trandafiri adevărați, ținuți cu grijă, ca un gest gândit, nu bifat. Zâmbetul lui a părut sincer, atât cât să-mi alunge, pentru o clipă, mecanismul acela interior care ridică scuturi înainte de a apuca să înțelegi de ce. Mi-a deschis ușa și mi-a tras scaunul fără niciun fel de paradă. Avea ceva… altfel. O naturalețe atentă, din aceea care nu țipă „privește la mine!”, ci te face să observi fără să-ți ceară.
Atmosfera s-a așezat, din primul minut, ca o conversație reluată după o pauză scurtă, nu ca un debut stângaci. Cina a fost liniștită, domoală, cu ritmul ei bun. El nu a încercat să impresioneze, și totuși o făcea, poate tocmai pentru că nu se străduia. Îmi urmarea cuvintele fără să le vâneze pauzele, asculta cu atenție și își găsea locul în dialog fără să-l acapareze. Când râdea la poveștile mele, nu părea să o facă din politețe, ci pentru că realmente se amuza, iar asta m-a dezarmat.
O resto si pe aver rig