Horace încremeni. Picioarele i s-au curbat sub el, de parcă pământul ar fi cedat sub picioarele lui. Lia își simți inima bătându-i în urechi ca o tobă spartă. Nici vântul, nici pădurea nu puteau scoate un asemenea sunet. Era o voce umană. O voce… prea familiară.
Au mai făcut un pas, apoi altul. Frunzele umede le scârțâiau sub pantofi și aerul rece le zgâria obrajii.
— Este imposibil… șopti Horace, abia reușind să respire.
Dar era acolo. Vocea repetă, slab, cu pauze lungi:
„Cine… este… acolo?”
O resto si pe aver rig
