Într-o după-amiază aparent banală, în timp ce răscoleam debara și praful vechi îmi înțepa nările, am tras de pe un raft o cutie mică din lemn. Nu impresiona prin dimensiuni, dar avea o greutate care te obliga să te oprești o clipă. Era genul de obiect care îți transmite, fără cuvinte, că ascunde mai mult decât pare.
Când am ridicat capacul, acesta a scârțâit ușor, iar în interior nu am găsit bijuterii sau lucruri de valoare în sens clasic. În schimb, m-au întâmpinat peste 30 de obiecte mici, fiecare diferit, fiecare așezat cu o grijă aproape obsesivă. Unele erau din metal, altele din lemn sau ceramică, cu forme neobișnuite, greu de încadrat. Cu cât le priveam mai atent, cu atât devenea mai clar că nu ajunseseră acolo la întâmplare.
Fiecare piesă era împachetată separat într-un material subțire. Nu faci asta cu lucruri banale. Nu le protejezi dacă nu înseamnă ceva. Iar bunica mea nu era o colecționară de nimicuri. Era ordonată, practică, atentă la fiecare detaliu. Descoperirea nu se potrivea deloc cu imaginea pe care o aveam despre ea — și tocmai acest contrast mă neliniștea.
O resto si pe aver rig
