Aveam 19 ani când o îngrijeam pe Dorian, un băiețel de câțiva ani, cuminte și mereu cu girafa lui de pluș în brațe. Mama lui, Mirela, era una dintre cele mai elegante și misterioase femei pe care le cunoscusem. Pleca în fiecare seară la ora 19:00, impecabil aranjată, și se întorcea înainte de miezul nopții. Nu știam niciodată unde merge, iar ea nu simțea nevoia să explice.
Într-o seară, nu s-a mai întors.
Am încercat să o sun, fără succes. Pe la 3 dimineața, copleșită de neliniște, am deschis televizorul. Și tot sângele mi s-a oprit când am văzut imaginea ei la știri, cu eticheta „disparută”. Era exact fotografia din holul casei. Spuneau că fusese văzută ultima dată la o gală caritabilă. M-am ridicat speriată și am verificat toate încuietorile. Dorian dormea liniștit la etaj, fără să știe că lumea lui tocmai se schimba.
Am lăsat un mesaj tremurat pe telefonul Mirelei, sperând absurd că mă va suna înapoi:
„Sunt cu Dorian. E în siguranță. Sună-mă, te rog.”
O resto si pe aver rig
