„Emily nu a fost la ore toată săptămâna,” mi-a spus învățătoarea. Cuvintele ei au izbit în mine cu aceeași putere cu care sună o alarmă — deși nu aveau sens. Eu o văzusem plecând din casă în fiecare dimineață, zâmbitoare, cu ghiozdanul în spate, ca și cum ar fi mers la școală ca întotdeauna.
M-a cuprins o confuzie rece. Cum era posibil ca aceleași pași pe care îi urmăream zilnic pe aleea casei să nu ajungă la sală? Cum se făcea că eu, care i-am luat pachetul, i-am netezit șuvițele rebede și am strigat „Pa!” la ușă, eram complet în eroare cu privire la traseul ei?
Acele întrebări mi s-au încolăcit în minte toată seara. Am încercat să le dau un sens rațional: poate o înțelegere greșită, poate învățătoarea confundase numele, poate o eroare administrativă. Dar o grijă mai adâncă s-a strecurat, pentru că nu voiam să cred că, în adâncul zilelor obișnuite, ceva scapă de sub control.
O resto si pe aver rig
