Partea 1
Când am început să lucrez la azil, nu mi-am imaginat că o singură locatară îmi va întoarce viața pe dos. La acea vreme, credeam că eu sunt cea care o ajută pe ea. Nu bănuia nici o clipă că, în tăcere, ea mă ajuta la rândul ei.
Azilul era mic, mereu cu un aer familiar care părea că se lipește de hainele noastre. În fiecare colțișor se simțea un miros ușor, pe care nu știam să-l definesc la început. Era amestecul acela de produse de curățenie, medicamente și amintiri — un miros care păstra poveștile oamenilor care trăiau acolo.
Eram tânără, plină de energie și emoție, convinsă că vocația mea era să ofer alinare. Credeam că prezența mea aduce confort, că gesturile mici de îngrijire erau suficiente. Ea, pe de altă parte, părea o prezență blândă, liniștită, o femeie care primea ajutorul fără să ceară prea multe și care, în același timp, dăruia ceva nevăzut.
O resto si pe aver rig
